Combaterea dăunătorilor cu ajutorul păsărilor insectivore

Insectele fitofage care în anumite condiții pot efectua înmulțiri în masă sunt controlate și efectivele lor echilibrate de o suită de alte animale din biocenoza „pădure”. Printre acestea un rol important îl au și păsările insectivore.

Caracterul de „insectivor” se poate manifesta în tot cursul anului, eventual cu scăderi în timpul iernii când accesibilitatea mai redusă a insectelor, prezente doar ca ouă, larve sau pupe, poate fi compensată parțial prin fructe uleioase sau uscate. În alte situații păsările consumă insecte doar în perioada de reproducere, primăvara, când își hrănesc puii cu hrană animală, adulții fiind, preponderent, granivori. Nevoia de a-și hrăni puii cu hrană proteică rezultă din faptul că puii trebuie să crească în 2-3 săptămâni la talia adulților, să devină independenți și zburători pentru a scăpa de pericolele de care sunt amenințați în cuib.

Printre speciile insectivore cele mai cunoscute se numără ciocănitorile (numite ”doctorii pădurii”): Picoides tridactylus (ciocănitoare de munte), Dendrocopos major (ciocănitoare pestriță mare), Dendrocopos medius (ciocănitoare de stejar), Dendrocopos minor (ciocănitoare pestriță mică), Dendrocopos leucotos (ciocănitoare cu spatele alb), Dendrocopos syriacus (ciocănitoare de grădini), Dryocopus martius (ciocănitoare neagră). Acestea se hrănesc în general cu insecte și larvele acestora aflate sub scoarța arborilor. Pentru a-si procura hrana, acestea au fost înzetrate cu un cioc puternic (pentru a putea desprinde scoarța arborilor), ghere puternice (pentru a se fixa cât mai bine de trunchiul sau ramurile arborilor). De asemenea, ca să împiedice vătămarea creierului, provocată de impacturile rapide și repetate, ciocănitorile au evoluat cu o suită de adaptări: zona de contact dintre creier și craniu este maximizată, în milisecunda dinainte de fiecare impact, o membrană îi acoperă ochii, pentru a proteja de resturile de lemn care sar în aer iar nările sunt niște mici fose, acoperite de pene speciale.

Foto 1 . Picoides tridactylus, Dendrocopos major, Dendrocopos syriacus, Dendrocopos medius, Dendrocopos minor

O altă categorie de păsări insectivore ce se hrănesc pe trunchiurile arborilor sunt reprezentate de Certhia familiaris (cojoaică de pădure) și Sitta europaea (țiclean), specie ce poate fi ușor recunscută datorită modului de deplasare pe trunchiurile arborilor, respectiv cu capul îndreptat spre sol.

Foto 2. Certhia familiaris, Sitta europaea

Spre deosebire de speciile prezentate anterior, pițigoii se hrănesc fie în coronamentul arborilor, fie pe sol. Dintre acestia amintim: Parus major (pițigoiul mare), Cyanistes caeruleus (pițigoiul albastru), Poecile palustris (pițigoi sur), Periparus ater (pițigoi de brădet), Aegithalos caudatus (pițigoi codat), Lophophanes cristatus (pițigoi moțat).

Foto 3. Cyanistes caeruleus, Parus major, Periparus ater, Poecile palustris

Păsările din familia Muscacipidae sunt de asemenea păsări insectivore, ce prind insectele din zbor sau de la suprafața solului. Ca și adaptare la tipul de hrană, acestea au ciocul turtit la bază, iar madibula superioară puțin scobită la vârf. Dintre aceste amintim: măcăleandrul (Erithacus rubecula), codroșii (Phoenicurus ochruros , Phoenicurus phoenicurus), muscarii (Ficedula parva, Ficedula albicollis) etc.

Foto 4. Erithacus rubecula, Phoenicurus ochruros

Alte păsări insectivore ce trăiesc în special în zone forestiere: Troglodytes troglodytes (pănțăruș), Regulus regulus (aușelul).

Fringilla coelebs (cinteza), o specie des întâlnită în păduri, deși se hrănește și cu semințe, în perioada de împerechere hrana preferată este reprezentată de insecte.

Foto 4. Fringilla coelebs

Silvicultura poate duce uneori prin unele tratamente, temporar sau definitiv, la sărăcirea populațiilor de păsări prin:

• promovarea unor păduri echiene, în special în clasele tinere de vârstă care nu admit scorburi naturale;
• promovarea unor consistențe ridicate care nu permit formarea unui strat erbaceu sau de subarboret, care sa asigure o bună parte a spectrului trofic animal și vegetal;
• admiterea pășunatului, eventual și a unor efective de mistreț sau cervide foarte ridicate;
• aplicări regulate de combateri cu substanțe chimice ș.a.
• prin extragerea susținută a preexistenților și a arborilor uscați, suportul principal al formării unor scorburi.

Prin evitarea situațiilor enumerate mai sus, se poate deduce cum trebuiesc gospodărite arboretele pentru a crea mediul biotic favorabil dezvoltării păsărilor.

Suplimentar mai există posibilitatea de a crea, pentru o suită de specii din familiile Paridae, Sittidae, Certhiidae, Muscicapidae și Sturnidae, cuiburi artificiale suplimentare, dacă arboretele actuale sunt sărăcite antopogen în scorburi.

Cuiburile artificiale se vor amplasa în păduri cu biocenoze degradate, unde au apărut înmulțiri în masă a unor defoliatori. Se începe cu 4 cuiburi/ha și dacă în urma verificărilor anuale se constată că au fost ocupate 2-3 cuiburi/ha, numărul lor se măreşte cu câte 2 cuiburi/ha în fiecare an până când gradul de ocupare scade sub 50-60 %. Nevoia de a păstra o marjă de cuiburi neocupate de păsări rezidă din faptul că unele specii cresc două rânduri de pui pe an, folosind pentru fiecare rând de pui exclusiv cuiburi noi și că, pentru aceste cuiburi concurează și alte specii în afară de păsările insectivore (lilieci, șoareci, pârși, viespi, bondari etc.).

Cuiburile se fixează la înălţimi de cca 3 m, în afara razei de acţiune a omului, notându-se pe o schiţă poziţia lor în pădure pentru a le regăsi la controale. Fiecare cuib poartă inscripţionat și un număr bine vizibil de jos.

Cuiburile poartă pe partea posterioară o stinghie prin intermediul căreia se prind cu un cui de arbore.

Orificiul de zbor se va îndrepta preferenţial spre direcţiile E, SV, V pentru a evita supraîncălzirea sau umbra perpetuă. Fixarea cuibului pe arbore se va face în aşa fel încât orificiul de zbor să privească în jos (pentru a evita ca precipitaţiile să bată în cuib).